Prin trecerea timpului …


Ascund atât de multe în sufletul meu… Uneori îmi vine să las totul în urmă şi să plec… dacă ar exista o lume mai bună…

Sunt clipe în care mi-aş fi dorit să nu exist, decât să văd atâta răceală, răutate, meschinărie şi nedreptate în jurul meu. Aş fugi, ca şi Cain, departe de verdele pământului care ne înconjoară…Oriunde întorc privirea văd oameni supăraţi. Supăraţi pe viaţă, pe familiile lor, pe şefii de la locurile de muncă, pe soartă, pe guvernatori. Văd copii aşteptând un ajutor sau chiar o vorbă de la părinţii lor care sunt extrem de ocupaţi, iar acesta întârzie să apară.
Văd bătrâni umiliţi de către cei tineri, mame şi copiii abuzaţi de către cei care ar trebui, prin legea firii, să le ofere pâinea cea de toate zielele.
Şi mi-aş fi dorit atât de mult să nu mă mai afecteze toate câte văd…
Fiecare ne ascundem după o mască, după un strai mai bun în zi de sărbătoare şi ce bine ne pricepem să jonglăm cu vorbele, să filozofăm teme despre care habar nu avem… Ne luăm la întrecere să ne arătăm „înţelepciunea” cu care nu am fost înzestraţi,  fiind mult mai presus de puterile noastre de înţelegere.
Sunt oameni care privesc în jurul lor cu atâta superficialitate, dar în acelaşi timp şi cu o mândrie prostească de parcă ei au descoperit natura sufletului.
Pierderea unor persoane dragi mi-a acoperit inima de tristeţe. O tristeţe imensă despre care mă şi tem ca să vorbesc despre ea. Tristeţe care se află prezentă în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului. Pierderea lor îmi arată căt de vulnerabili suntem în faţa sorţii, ne dezvăluie cât de efemeri suntem şi totuşi, cât de departe se află în gândurile noastre scopul călătoriei finale, de parcă cineva ar fi obligat să ne suporte veşnic copilărismele.
Pierderea cuiva, fie plecarea lor spre alte zări, fie chiar despărţirea temporară, întotdeauna a lăsat un gust amar în sufletul meu.
Uneri crezi că te afli pe calea cea bună, alteori te simţi sufocat chiar şi de zidurile aerului care încearcă să-ţi înăbuşe respiraţia asemeni Anei a lui Manole. Şi se lasă peste suflet o greutate adâncă ca de moarte.
Uneori chiar îmi doresc nefiinţa. Doresc să pot fugi departe, dar unde poţi să te ascunzi de faţa pământului unde au loc atâtea scenarii la care suntem supuşi să participăm?

Oriunde aş fugi, nici cea mai adâncă groapă a uitării nu cred că m-ar scăpa de greutatea pe care o simte sufletul meu în momentele de faţă. Mi-aş fi dorit să trăiesc într-o lume mai bună… Dar vorba zicalei: „fiecare primeşte ceea ce merită”

 

 

 

 

Reclame

Pentru comentariile care nu sunt la subiect cu postările noastre, vă rugăm să folosiţi pagina de contact sau "Aspiratii – Chat". Vă mulţumim !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s