Andreea – continuare…


Partea a doua

A doua zi, Andreea se trezi cu o uşoară durere de cap, fapt care o determină să renunţe, pe ziua respectivă, la serviciu.
După ce toţi ai casei plecase, dădu drumul la canalul de ştiri, savurând cafeaua aburindă. Nu se dădea în vânt după politică, nu agrea certurile politicienilor, însă avea un credo: „ o femeie care se respectă, trebuie să fie la curent cu ceea ce se petrece în lume”
Încercă să se concentreze asupra ştirilor de la televizor, însă gândurile îi zburară din nou la ziua de ieri, la seara plăcută pe care o avusese în compania colegilor şi a pacienţilor ei.

Se simţea incomod, cauza reală pentru care nu a plecat la lucru. Niciodată nu-i plăcuse să iasă în evidenţă şi poate că de aceea se simţea uşor stingherită, de parcă toate privirile ar fi fost îndreptate asupra ei.
Această stânjeneală era legată şi de faptul că părinţii o învăţaseră să fie cât se poate de modestă, lucru deloc încurajator la oraş.
Provenea dintr-un mediu total diferit, având o educaţie mai severă, primită din partea mamei sale, care punea un mare accent pe decenţă şi modestie.
Poate şi din cauza caracterului ei nu dădea din coate să ajungă în faţă, nu-i plăceau persoanele, mai ales femeile care râdeau zgomotos, (cu gura până la urechi…), nu se băga în faţă şi nu vorbea neîntrebată, fapt pentru care a fost imediat catalogată ca fiind nesociabilă. Îşi dădu seama că aproape instantaneu încerca să împună acelaşi lucru şi copiilor ei, ceea ce o nemulţumea… nu-şi dorea să fie o mamă cu principii învechite.

Bucuria ei era atunci când, pe fondul unei melodii clasice, putea să mediteze în linişte, să citească, sau pur şi simplu, să-i hoinărească privirile pe geamul de la bucătărie, în faţa căruia se deschidea o panoramă fantastică a peisajului din apropierea casei. Se visa alergând pe dealurile împădurite, râzând, cântând şi ascunzându-se după copacii care îmbrăcau crestele.

Îi plăcea liniştea şi nu pierdea niciun moment să se bucure atunci când avea ocazia să fie singură.
De fapt, existau momente când nu înţelegea de ce sufletul îi tânjea după pădurile de acasă, după plimbările lungi pe malul Fluviului din apropierea casei sale, după Grădina Publică sau Parcul Monumental.
Se gândi la toate aceste lucruri şi nostalgia îi cuprinse din nou sufletul.
„ Patrie a copilăriei mele, voi mai trăi vreodată în tine?”

În dimineaţa aceea profitase de faptul că era singură acasă. Plictisită de ceea ce vedea la televizor, deschise casetofonul şi, întinsă pe canapeau alb – griu din sufragerie, răsfoi o revistă cu Lumea Royală.
Îi plăcea să admire vestimentaţia reginelor, să înţeleagă şi să intre în lumea lor şi, de ce nu, chiar să viseze că poartă una din rochiile acelea de gală, asortând o pălărie dantelată, păşind elegant pe un covor roşu la braţul unui prinţ. Prinţul copilăriei ei.
Privirea îi căzuse dintr-odată pe un articol despre prinţesa Diana, soţia prinţului Charles. Se întristă fără să vrea, citind despre moartea preamatură a prinţesei. Un oftat îi scăpă de pe buze:
„ Măcar ducesa de Gambridge, Catherina, sa fie fericită şi să aibă o viaţă diferită de cea a Prinţesei”

…..

Astăzi copiii, îi ceruseră voie să meargă la şcoală, deşi nu era de acord cu sărbătoarea faschingului ( carnaval).

Nu înţelegea importanţa carnavalului care avea loc în fiecare an începând cu luna noiembrie, imediat după Halloween şi se întindea până spre sfârşitul lunii martie.
Pentru ea atât Halloweenul cât şi Carnavalul erau considerate sărbători păgâne şi nu era de acord cu respectarea acestora, mai ales de către cei mici.
Vedea cu durere, cum societatea implică copii în ritualul faschingului încă de la cea mai fragedă vârstă, iar ea se simţea neputincioasă în faţa valului de ritualuri. Tot ce-i sta în putere era să-i facă pe propriii copii să conştientizeze aceste lucruri.
„ hm…astăzi este ziua când grădiniţele, şcolile şi firmele, sărbătoresc carnavalul”, gândi… Cât erau mici, îi mai putea îndruma, dar simţea ca în fiecare an îi era tot mai greu să se opună.
De ce oare nu-i cheamă pe copii la şcoală şi de sărbătorile religioase? De exemplu: ar putea să sărbătorească „ Înălţarea Domnului,” la şcoală sau alte sărbători religioase. Ar fi binevenită o scenetă, câteva melodii sau poezii care ar aminti despre eveniment…

Îi era tot mai greu să se opună copiilor de a-i lăsa la şcoală în aceste zile. Şi tot mai mult se împotrivea obiceiului de a se masca, umblând pe stradă deghizaţi în tot felul de drăcuşori, mergând din casă în casă după dulciuri ( la hallowen ) sau adunând dulciuri de pe stradă ( la fasching).

… Şi se întorcea din nou cu gândul la sărbătorile religioase: „ de ce nu se fac ambalaje speciale cu Înălţarea Domnului, sau cu Învierea Sa, cum se procedează de hallowen şi de fasching?

Citise diferite reviste şi căutase pe internet să vadă rădăcinile acestei „sărbători”, astfel aflase că era o sărbătoare cu originile din timpul romanilor şi al grecilor, cel mai mare carnaval fiind cel de la Rio de Janeiro.
Existau în lume diferite păreri despre Carnaval, însă germanii o defineau prin „ultima sărbătoare înaintea postului de paşti”. Prin aceasta, Biserica Catolică declara public că renunţă la carne în vederea postului pascal.

Totodată, Carnavalul mai era numit şi ultima sărbătoare de iarnă. „Duhurile rele erau alungate prin cântece şi voie bună, vorba românului: „prin trâmbiţe şi surle” ca să facă loc duhurilor bune aducătoare de primăvară.
Astfel, era pregătită calea zeului iubirii, Valentin, aducător de dragoste pe întreg pământul.
Romanii antici îl venerau pe Saturn, în timp ce grecii antici îl venerau pe Dionisos şi cultul lui, ambele îşi aveau rădcinile încă din timpurile Babilonului Antic.

Partea a treia 

Timpul trecu pe neobservate şi, dintr-odată, Andreea sari ca arsă.

„Ah, vin copii şi nu am făcut nimic!” – Începu să adune cele câteva reviste răsfirate pe masă, să adune seminţele împrăstiate de papagali şi să ude florile de la geamul din bucătărie.

Cu repeziciune îşi aranjă părul în coc, îndepărtă câţiva zulufi care-i cădeau pe faţă şi se apucă de gătit. Ştia ce avea de făcut când se afla în criză de timp. Copiilor le plăceau la nebunie pastele. Aşa că puse o oală cu apă pe foc, iar când aceasta dădu în clocot, adăugă sare, un strop de ulei de măsline şi spaghetele rupte în două.
Într-o altă cratiţă, tăiase 2,3 morcovi, usturoi, o ceapă şi, în timp ce pastele fierbeau, lăsă toate legumele să se călească. Când acestea erau pe jumătate gata, adăugase şi carnea tocată pentru sosul bolognesse.
În curând mâncarea era gata, trebuiau doar să sosească copiii şi să fie servită.

Timpul trecuse cu repeziciune şi iată că se auzise şi primii paşi, urcând scările în grabă.

– Sărut-mâna ! se auzise glasul unui băieţel de vreo 9 anişori.
– Hei, bine ai venit! Cum a fost astăzi la şcoală? întrebă Andreea pe fiul ei mai mic.
– Hm, bine… ca de obicei, dar, mamă, de ce trebuie să merg în fiecare zi la şcoală?
– Păi, dragul meu, dacă nu înveţi, nu vei avea niciun viitor. La şcoală înveţi să citeşti. Citind, intri în lumea poveştilor. O lume fermecătoare în care tu poţi deveni ce vrei. Poţi fi prinţ, zmeu sau cel mai bun sportiv din lume. Între coperţile cărţilor găseşti cea mai frumoasă lume din câte există.

– La fel este şi cu matematica, spuse Andreea în continuare. Dacă nu înveţi să socoteşti, nu vei şti niciodată câte litere cuprinde cuvântul mamă, sau tată, fraţi, surori… sau chiar numele tău. Matematica, fizica, literatura, sunt materii care te ajută să-ţi dezvolţi gândirea, ţine creierul într-o continuă mişcare şi nu-i permite stagnarea. Vezi tu ţeava aceea care stă sprjinită de stâlpii casei?
– da, răspunse copilul curios
– Cum arată şi ce culoare are? mai întrebă Andreea
– Păi…hm, roşu închis… este ruginită… răspunse copilul.
– Hei, vezi? Tot aşa va arăta şi creierul tău dacă nu vrei să înveţi… exact ca ţeava aceea, ruginită şi pe care nu o putem folosi la nimic… Oare cui crezi tu că i-ar trebui un creier ruginit?

– Dar uite, ne-am luat cu vorba şi n-am observat când a venit, Maria.

Astfel, rând pe rând, veniseră toţi copiii acasă. În mijlocul bucătăriei, trona o masă imensă de lemn, în jur, opt scaune tapiţate în piele maronie, aşteptau să fie ocupate de membrii familiei. Aşezaţi în jurul mesei, fiecare povestea, fără să aştepte să-i vină rândul, despre cum şi-a petrecut ziua la şcoală.

– Mamă, spuse fiul ei cel mare de treisprezece ani, colegii mei de clasă merg la ski. Îmi dai voie să merg cu ei?
– Ok, te voi duce, dar să ştii că nu vă pot lua pe toţi în maşină, eventual pe micuţă. Depinde de ceilalţi fraţi ai tăi dacă acceptă să rămână acasă sau nu. Ştii bine că nu avem loc pentru toţi în maşină…

De când avea serviciu, renunţase la maşina de familie cu nouă locuri în favoarea alteia cu cinci locuri.

Îi era neîndemânatic să conducă zilnic maşina de familie, locurile de parcare din faţa instituţiei unde lucra, erau mici, iar ea, stângace, nu reuşea niciodată să parcheze o maşină mare. Avea nevoie de loc cât pentru un tanc…(vorba soţului ei…).
Nu-şi aminteşte să fi parcat vreodată maşina cum trebuie, aşa că făcuse schimb cu una mică. De atunci, oriunde mergea, ori făcea câte două drumuri cu maşina, ori lăsa câte un copil acasă.

Toni făcuse ce făcuse şi-şi convinse fraţii mai mici să rămână acasă. Avea el darul lui, să-i convingă…
„Oare ce le mai promisese şi de data aceasta?” gândi Andreea

După ce au servit masa, plecase împreună cu micuţa şi cu Toni spre pârtia de ski. Nu era departe, dar serpentinele şi drumul înzăpezit îi luase mai mult timp decât se aşteptase.
Odată ajunşi sus pe pârtie, îl lăsase pe Toni să se dea cu snowbordul în timp ce ea şi micuţa Mary se dădeau cu sania.
Într-un sfârşit, obosite, făcuse o pauză pentru a se încălzi cu un ceai fierbinte.
În cabana care se afla pe pârtie, era cald şi mirosea a pâine proaspătă, cartofi prăjiţi şi cârnaţi la grătar.
Copii, flămînzi, cu obrajii şi nasul roşu, savurau din cremvurştii din faţa lor, servind cacao fiebinte.
După un timp, ceruseră voie să meargă din nou pe pârtie. Profitând de momentul că erau plecati cu sania, a scos un caiet și, așezată la o masă din cabana în care se afla, încercă să-şi aștearnă gândurile care-i treceau prin minte la ora aceea.
Încălzindu-se la soba care domină impunătoare în mijlocul cabanei, începu să „toarcă” asemeni unei pisicuțe cocoţată pe soba de teracotă.

….

(va urma)

L.G. Janik

Reclame

Pentru comentariile care nu sunt la subiect cu postările noastre, vă rugăm să folosiţi pagina de contact sau "Aspiratii – Chat". Vă mulţumim !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s