Poezie de Alphonse de Lamartine


Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții,
În noaptea nesfârșită duși făr’-a reveni,
Cândva ancora, nu vom putea pe-oceanul vieții,
S-o mai zvârlim o zi?

O, lac sfânt! Abia anul în scurgerea-i înceată
Trecu, și lângă unda cea liniștită-a ta
M-așez ca și altădată pe-aceeași piatră, iată,
Pe care sta și ea!

Tu vâjâiai și-atuncea voind a te ascunde
Sub stâncile-acestea roase, iar eu stam fără grai
Când pe-ale ei picioare tu spuma de pe unde
Tăcut o aruncai.

Ții minte, într-o seară ? Vâsleam noi în tăcere:
Nu se-auzea departe pe netedu-ți cuprins
Decât zgomot de vâsle ce-ncet simțeam cum piere
Când luciul ți-a atins.

Și-un glas cum nu fu-n lume vreodată, în clipita
Aceea răsunat-a, iar țărmul a rămas
Înmărmurit de farmec și vrajă când rostit-a
În șoaptă-i scumpul glas.

— „O, timpule, te-oprește! Și voi, grăbite ore.
Lăsați al vostru zbor;
Cruțați pe-aceia ce vor să se adore
Tot timpul vieții lor!

Pe mulți nu poate-n viață nimica să-i atragă:
Cu dânșii vă grăbiți;
Luați-le lor viața ce nu le este dragă;
Uitați pe fericiți.”

Dar vai! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte
Să stăm pe unde-aici;
Căci aurora, iată, ajută ca pe noapte
S-o-nfrângă dalba zi.

O, să iubim! Ne-o spune și-a orelor chemare
Și tot ce e sub cer;
Căci omul liman n-are, iar timpul margini n-are;
El trece — cei vii pier!

O, timp pizmaș! Cum oare, mânia ta nu-ntreabă
Nicicând soarta de care nădejdile mi-anină,
Și-n zilele de vrajă tu fugi cu-aceeași grabă
Ca-n zilele de chin?

Cum! Amândoi alături deloc nu vom mai merge?
Cum! Tu ființă scumpă într-alte lumi să pleci?
Și clipele ce timpul le face și le șterge
Pierdute-s pentru veci?

Trecut, eternitate, neant, totul ne minte!
Grăbiți: unde e vremea ce altădată fu?
Răspundeți: doar o clipă din clipele prea sfinte
Ne veți mai sta sau nu?

O, lac, stânci mute, peșteri, păduri de farmec pline,
O, voi pe cari vă cruță al anilor convoi,
Măcar doar amintirea acestei nopți senine
Să o păstrați cu voi!

Să-ți fie și-n odihnă precum și pe furtună,
O lac frumos și pașnic, tot chinul ce-l îndur,
Și-n brazii-nalți, și-n aste stânci mari care se-adună
Pe țărm de jur în jur.

Să-ți fie în zefirul ce freamătă și-adie,
În zgomotul din undă în undă repetat,
În steaua cea mai albă ce-ți dă lumină ție,
Din cerul înstelat.

Și vântul care geme, și trestia subțire,
Miresmele ușoare din aeru-ți sfințit
Și tot ceea ce poate să vadă, să respire
Să zică: S-au iubit!”

poezie de Alphonse de Lamartine

 

Reclame

Pentru comentariile care nu sunt la subiect cu postările noastre, vă rugăm să folosiţi pagina de contact sau "Aspiratii – Chat". Vă mulţumim !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s