Ioan Corin Culcea – Poeme


Mulţumim domnului Ioan Corin Culcea,  pentru amabilitatea  de a ne încânta sufletul, cu poeziile domniei sale!  (JLG)

Numai El te sărută cuminte!

Cât pot să te sorb, să te las fără aer,
cât pot să te murmur, cu durere cu tot?
Se coboară din lună un vaier,
inima din mine mi-o scot!
Cât pot să mă frâng în muririle tale,
lacrima ta cât pot s-o cuprind?
Ninge în tine cu negre petale,
stele pe frunte vreau să-ți aprind!
Se tânguie prin câmpul de maci un suspin,
vântul le suflă sămânța spre rai…
Din lacrima ta se scurge pelin…
Cât de frumos în copilărie zburai!…
Ți se preumblă prin umbra ta Dumnezeu,
El singur cunoaşte cărarea-nainte!…
Când îți şuieră-n piept un crunt alizeu,
numai El te sărută cuminte!

Ultima imagine a umilinței…

Răstignirea privită de sus,
Dumnezeirea!!…
Ultima imagine din Spațiu,
a unui Dumnezeu cu capul plecat,
cu trunchiul flexat în neputință,
ultimul strigăt al părăsirii,
ultima lacrimă a nemuririi!…
Brațele lungi- două aripi
bătute în zadar în piroane,
piroanele bătute în noi înşine,
fără să ştim,
coasta străpunsă, coroana de spini,
bătaia de joc,
vorbele ce nu pot fi luate înapoi niciodată…
câtă zădărnicie oarbă,
pentru o veşnicie!…
Răstignirea privită de sus,
ultima imagine a umilinței…
pentru că trebuia să rămână în noi!…

Tu ai un fel al tău…

Tu ai un fel al tău de a-mi ucide distanțele,
de a mă lăsa fără margini, când zbor
şi a-mi limpezi aerul meu apăsat, de cocor!…
Tu ai un fel al tău de a mă iubi,
ca o piatră ascuțită scrijelindu-mi tălpile
sau ca un fluture dansându-şi polenul
prin inima mea!…
Câteodată îmi numeri secundele cu zâmbetul tău,
atât cât să ajung de la respirația mea,
până la tăişul din el…
şi să mă las retezat!…
Câteodată sunt departe de mine,
atât de departe, încât sunt doar Tu,
atât de departe, încât nu pot să mă văd…
şi nici nu vreau să mă văd!…
De la mine la mine sunt doar degetele tale
mângâindu-mi ieşirea din mine însumi,
nebunia aripilor tale fâlfâindu-mi în creier
şi arzându-mi toate marginile lui!…
Tu ai un fel al tău de a mă iubi…
şi de a nu voi mai fi niciodată al meu!…

Gata, ajunge!…

Câte un cui bătut, rând pe rând,
în iubirea mea crucificată în cer…
câte un cui, rând pe rând,
în orbire şi sânge…
Gata! -îmi strigă acvilele din văzduh,
mirosindu-mi trupul culcat la pământ-
Gata! -îmi strig mie însumi,
încremenindu-mă în nemişcare-
„S-a săvârşit!”… „S-a sfârşit!”
Mi-am întins umilirea
până dincolo de amurgul însângerat,
până dincolo de trilul privighetorii din zori…
Ceața şi roua, frigul şi steaua
din fruntea mea răvăşită,
amintirile care mă pun cu fața la zid…
şi nu învăț nimic, niciodată,
din rânjetul ghilotinei atingându-mi gâtul,
din iarba culcată de alergările mele
prin câmpia uscată din mine…
Apa mă stinge, hrana o privesc cu dispreț…
Abia acum, abia acum am ajuns să îmi şoptesc,
arzând la capătul alergării:
Gata, ajunge!
Mi-e dor de mine şi de Dumnezeu,
mi-e dor de siguranța fiecărei secunde
închisă într-un zâmbet ce l-am uitat zâmbi!
Gata, ajunge!

Autor: Ioan Corin Culcea, Ploieşti

 

17759732_449341988735098_4368576445037594058_n

Reclame

Pentru comentariile care nu sunt la subiect cu postările noastre, vă rugăm să folosiţi pagina de contact sau "Aspiratii – Chat". Vă mulţumim !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s