Monica Grosu -Jertfele luminii


    m-grosu Exeget riguros și atent la manifestările literare contemporane, Maria Vaida reunește într-o nouă ediție Povara luminii (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2014), studii și eseuri critice, aducând în atenția cititorului nu doar cărți de poezie și proză publicate în ultimii ani, ci și personalitatea unor scriitori cu universurile lor plurale de preocupări și neliniști creatoare. Povara scrisului, așa cum ne sugerează și titlul volumului, își coboară lumina ei translucidă peste paginile doldora de metafore și experiențe ce se cer consemnate, ca notă definitorie pentru acest veac, fermecat de experimentul artistic sub toate formele sale.

     Rețin atenția, pe lângă cercetările de istorie literară, și cele dedicate unor reprezentări ale imaginarului, cum ar fi ,,Corpul – între povară și putere”, ,,Le symbole roumain du loup du berceau au tombeau”, ,,Aria de suflet sau vârsta edenică ireversibilă”, ,,Aripi albastre, bătrâne” și altele. Bine documentate și asamblate tematic, acestea supun analizei percepții ale imaginarului religios, sociologic și artistic, în diacronica lor manifestare. ,,Omul  conține în sine unirea dintre cer și pământ, rezumând în ființă cele trei regnuri, deci, întreaga Creație divină. Dacă omul este arhetipal, orice viață e arhetipală. Fiecare organ, structură corporală sau mecanism este manifestarea aparentă a unuia dintre arhetipurile fundamentale, vitale. Corpul face parte din clădirea tainică a ființei umane, afirmă teologul Dumitru Stăniloae. Ca orice taină, omul a încercat mereu să o descifreze, să o pătrundă spre a se înțelege pe sine.”

     Foarte frumoase ne apar comentariile dedicate unor volume de poezie, autoarea fiind la rându-i o poetă talentată, ivind în vers taina limbajului sacru, bogat, autentic. Printre poeții de a căror poezie autoarea se apropie cu gravitate și emoție se află clujenii Marcel Mureșeanu, Dumitru Cerna, Constantin Cubleșan, Horia Bădescu, dar și Theodor Răpan sau Constantin Pădureanu. Astfel, referitor la volumul de poeme, Dar dacă vine, semnat de Dumitru Cerna, autoarea notează: ,,Volumul acesta este strigătul profetului care se sfâșie în pustie, vestind venirea Fiului, dar și imanenta moarte a lui Mesia, căruia noi nu suntem vrednici să-i dezlegăm cureaua încălțămintei. Dacă vine moartea, dacă vine Fiul, suntem datori a sta treji, conștienți de efemeritatea existenței noastre ca ființe telurice. Pe lângă autor a trecut cu fâlfâit de cașmir veșnicia morții, iar rezultatul este acest volum de poeme”, pentru că, așa cum afirma Horia Bădescu, ,,mai înainte de a fi o chestiune de expresivitate a limbajului, poezia e un mod de a ne trăi umanitatea.”

     În dihotomia poetică Eros-Thanatos, același Horia Bădescu sublinia îngemănarea dintre cele două dimensiuni și faptul că ,,ființa umană este efemeră, că timpul este implacabil, că frumusețea lumii este eternă, ca și a poeziei, de altfel. Ideile acestea – notează autoarea – ne sunt dăruite prin vers clasic, în balade, sonete sau ronsete, fie în vers alb, unde ritmul interior palpită viu, ca o inimă ce bate mereu.”

     ,,Focurilor poetice” ale scriitorului Constantin Pădureanu, Maria Vaida le asociază simbolistica unui apoteotic amurg, subliniind meritul acestui poet în corelație cu spațiul din care provine, astfel abordarea sa asupra universului rural oltenesc este originală și totodată ,,alta decât a Liliecilor lui Marin Sorescu sau a Siliștenilor lui Marin Preda, cu morală, în maniera balcanicului Anton Pann, cu poeticitate și farmec inedit, în stilul lui Zaharia Stancu, dar totuși diferit de acesta și asemănător cu poezia unui alt scriitor din același areal geografic, anume Florian Copcea.” Putem observa din rândurile citate viziunea de ansamblu căreia i se subsumează actul critic practicat de Maria Vaida, precum și capacitatea extraordinară de sinteză și analiză comparativă. În acest cadru, lecturile și exegezele autoarei conduc spre albia înțelegerii și descifrării (salvatoare), angajată să privească deopotrivă spectacolul limbajului poetic și ,,ceea ce se țese fără știința omului în profunzimile spiritului său.” (André Breton).

     Aceeași precizie a comentariului se întrevede și în creionarea unor portrete ori individualități creatoare, când autoarea se ferește de clișee, reușind astfel să construiască tabloul unei vieți sau al unor ani în mișcare. Imaginile aleargă cu acest prilej ca o fluidă succesiune de valuri, aducând în prim-planul atenției aspecte ori detalii ce personalizează. Ne-a impresionat ,,povestea” poetului-aristocrat, cum îl numește autoarea, Viorel Horj ce ,,acum odihnește în cimitirul din Drăgănești, acolo unde prietenii îl pot găsi ușor, pot să-i ceară sfatul, să-i întindă cupa cu vin în lumina soarelui sau în razele lunii. Iar ei vin, aproape în fiecare an, pe rând, rostesc in memoriam câteva cuvinte, dar niciodată nu găsesc farmecul vorbelor pe care Viorel îl avea. Era neîntrecut, șlefuia cuvintele până străluceau ca nestematele…”. Autor cu o activitate literară deosebită, însumând numeroase titluri, Viorel Horj a fost lector universitar la Facultatea de Arte din Oradea, un intelectual fin, de vastă cultură, pasionat îndeosebi de literatura Antichității latine, dar căruia i-a fost hărăzit să rămână un om al locului, căci, așa cum mențioanează autoarea, ,,toată viața o voce tainică, un duh al pământului îi șoptea în ureche faptul că n-are nicio șansă să se fixeze în altă parte. Zborul de la cuib nu i-a fost îngăduit decât pe mici distanțe.”

     O empatie literară și umană ne transmit însemnările dedicate academicianului Nicolae Dabija, poet religios și cercetător asiduu al vechilor scrieri românești în slavonă și nu numai. Despre întâlnirea onorantă cu acest distins scriitor și personalitatea sa covârșitoare, Maria Vaida concluzionează: ,,Din așchii de cer, poetul Nicolae Dabija ne clădește drumul spre credință cu poeme creștine și psalmi, confesiuni, file de roman, secvențe de nuvele, pagini de literatură română veche; ne prezintă marii ierarhi din viața scriitorului, pelerinajul său la locurile sfinte pe urmele lui Iisus. Absolut toate scrierile lui Nicolae Dabija atestă credința în Dumnezeu și respectul pentru înaintași, situându-se în umbra crucii și a teiului eminescian…”.

     Notele și însemnările, eseurile și analizele critice, alături de studiile și cronicile literare ce alcătuiesc volumul de față ne vorbesc despre jertfa condeiului ce-și scrie povestea cu propriul sânge, o jertfă care, prin scopul ei măreț, este luminoasă, înălțătoare, și această noblețe a suferinței gestului artistic este evidențiată cu atâta eleganță și totodată cu afabilitate de Maria Vaida.

                                                                                                           Monica Grosu (Alba-Iulia)



Reclame

Pentru comentariile care nu sunt la subiect cu postările noastre, vă rugăm să folosiţi pagina de contact sau "Aspiratii – Chat". Vă mulţumim !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s