Mircea Trifu – Versuri


11330008_918017361594800_2997043157240935232_nSunt unica stradă

Am palma ca frunza imensă de goală,
Ecouri de-aramă în șoapte curgând,
Coboară din munte ca cerbul flămând
Și-n urmă-i rămâne tăcerea banală.

Se-nalță-aşteptarea ca iarna de piatră,
Statuie-i poetul ce-n vers adorase
Spirala de lacrimi și-n jugul din oase
Iubirea se scrie-n cerneala mulatră.

Se-mpiedică vântul în fulgi de zăpadă,
E albă-ngâmfarea, se crede regină,
Căci slugă cuvântul, o lasă să vină,
Să facă din mine o singură stradă.

Pe cer, undeva, printre filele-albastre,
Geloasă o dragoste-şi leagănă dorul,
Din sobă iubirea-și intinde amorul
Topind așteptarea zăpezilor noastre.

Poemul de piatră

Se amăgește cerul, că poate voi ceda,
Și-așa palmele mele, în cuie ruginite,
Vor cere vindecare, de trece iar cumva,
Iubirea ta de mine pe rănile-amuțite.

Aceeași stâncă sunt, la fel de însetată,
Pe țărmul unei cruci cu buzele crăpate
Și piatra gurii mele va fi sfânt-adăpată
De versurile dulci, sau uneori sărate.

Geloasă este luna și se privatizează,
Închisă în vitrină la fel ca în muzee,
Argint în casa milei, apoi se defilează,
Abia acum iubirea se-nalță în maree.

Un nor se-nduioșează și lasă armonia
Să îmi aline fruntea, ca o destăinuire,
Sub cer încă se-nalță senină, viclenia,
Dar stânca e eternă în Marea ei Iubire.

Războinic arhitect

Iubesc cuvântul, ard în contemplare
Pe pragul grotei, ca un veșnic semn,
Mă tem de tot când totu-i renegare,
Dar sunt născut aici ca un consemn.

Voi lua pământul, cerul și pe mine
Și-am să le pun în palmele umane,
C-au devenit prea reci și necreştine
Pierdute-n timpul vechilor cadrane.

Și-am să le-nvăț să facă primii pași,
Să-nceapă măsurarea-n legi marine,
Și-apoi în zâmbetul obrajilor neraşi
Să mi-le aștern în valuri peste mine.

Mi-aşez cuvântul cald și imperfect
Pe pragul unei guri săpată-n piatră,
Eu m-am născut războinic arhitect,
Iubesc aici și-am fost lăsat la vatră.

Calea iertării

Răbdarea miilor de frunze, adun în barca de-altădată
De trupul tău încătușată, să-mi fac în altă viață, pânze.

Calc peste foile de versuri, înduioșând ultimul drum,
Las urma plină de-nțelesuri prin fericitul tău parfum.

Îți voi chema pe câmpul mării, iubitul chip îmbujorat,
Să-mi dea o mână la arat, în altă viață-a primăverii.

Vom aștepta iubirea-n barcă, nerăbdători, îmbrățișați,
De Dumnezeu o să se-ntoarcă, o să fim iarăși trei iertați.

E-atâta dor…

Ce aș putea să fac cu-atâta dor din mine?
Este imens de dulce-ți pot vopsi tavanul,
Și ploaia de cicoare ce cade pentru tine
Va face dușumeaua profundă, ca oceanul.

Și gura mea nebună pe formele-ți celeste,
În șoaptă te dezbracă de versul pământesc,
Și unda de cicoare, cum ea mărturisește ,
Ne umple de dorințe, ce buzele-ndulcesc.

Te port apoi în brațe și te întind pe timp,
Tu, Lună,-nchide ochii și fără să îți spun,
Am să îți sorb cu sete din orice anotimp,
Și Soare de amiază, în corpul tău apun.

Iubitul unui timp

Pe-altarul dintr-un munte unde copilărise,
Se roagă încă focul, într-un abis de ceară,
Nu-i teamă de s-afundă în lumânări ucise,
El știe că-i un înger și nu poate să moară.

Se răzvrătesc icoane pe-a lor umezi pereți,
Le plânge rugăciunea în lacrimi de culoare,
Căci pe podea se scurge o mare de profeți,
Ce simt acum pământul că-i unica salvare.

Bătrâna teamă iarăși așteaptă lângă poartă,
Curajul s-o deschidă și l-a pierdut demult,
Bătăile de clopot, din pieptul meu, mă iartă
Când mă cobor în mine și îngerii i-ascult.

Stă cerul prins în stele în sfântă așteptare,
Pământul își deschide fântâna sa de cruci,
În cumpănă stă soarta când Luna nu apare,
Căci nu poți pe-ntuneric un suflet să aduci.

Întinde timpul mâna încurajat de noapte,
Și-ncearcă să trezească o clipă din trecut,
E iarna grea, târzie, de-atâtea veri în spate,
Și nu-și mai amintește de visul său născut!

Cu-acelaşi dor…

Am gândurile-n rame prinse,
Cuiele-s scuze ruginite,
Icoanele-s apusuri stinse
Cu ochii-n lacrimi, adormite.

O foaie rup din lunga iarnă,
Apusu-l storc în călimară,
Cu toată frica,-n mare taină
Voi scrie-o altă primăvară.

Voi coborî ca-ntr-o oglindă
Pe-același munte înțelept,
Să cer și florilor dobândă,
Căci altă iarnă-o să le-aștept.

Vor înflori din nou nuntașii,
În flori de nunți, la piept ți-i leg
Și înarmați cu stele,-arcașii
S-aprindă cerul când te-aleg.

Răspunsurile-mi fac din ceară,
Calci pe buchete de cărări,
Și-n mână, tu, cu-aceeași vară
Să-aprinzi trecute întrebări.

Și să primești cu-aceeași mână,
Cu-aceeași gură să săruți,
Pe-aceleași flori să fii stăpână,
Iar eu, măslin pe-aceiași munți.

Autor: Mircea Trifu, Arezzo Italia

 

Reclame

Pentru comentariile care nu sunt la subiect cu postările noastre, vă rugăm să folosiţi pagina de contact sau "Aspiratii – Chat". Vă mulţumim !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s