CRISTIAN PETRU BĂLAN – O, tu sertar cu vorbe de iubire


(parodie contemporană10363344_1258520797495431_7007940297606426724_n

O, tu sertar cu vorbe de iubire,
ești cel mai căutat, căci toți culeg din tine
doar vorbe dulci și fraze amețitoare.
Oricâte-am lua, tu pari să te reumpli-ndată.
De secole, noi bieții amatori de versuri amoroase abuzăm de dărnicia ta,
ca să ne stingem cuptoarele din inimi cu valurile tale de cuvinte,
iar flamele, oricât le-am crede că-s eterne,
se sting în dreapta, dar se-aprind mai rău în stânga…
O, sertarule fermecat,
te deschidem toți cu mari emoții, ca pe-un tezaur cu bijuterii mărețe
și bâjbâim grăbiți în spațiul tău cel darnic, să nu ne ia altul înainte…
Te căutăm ca pe-o comoară rară, fără preț,
luând din tine bogății de slove amețitoare spre a le da la alții, dar tot în binele nostru.
Ne repezim întâi la verbele de foc, conjugându-le cu emoții greu de stăpânit,
pornind de la timpul prezent și ajungând cu ele la viitorul infinit, scriind grăbiți:
„te plac”, „te iubesc”, „te-admir cu drag”, „cu dor”, „te voi iubi în veci de veci, de veci” etc…
Adăugăm apoi pronume, precum „TU”, ori „NUMAI TU” sau „EU cu TINE”
ori „DOAR NOI” sau „DOAR AL MEU” și „DOAR A MEA”… Sau cam așa ceva.
Cu vorbe din acestea calde, dulci, dăm o raită necesară
și prin substantivele cele mai pline de noblețe,
cele mai căutate fiind: „bijuterie”, „aur”, „miere”, „fericire”, „veșnicie” –
ori prin adjective nelipsite-n scris, ca „dragă”, „scump” ori „scumpă”, „unic”, „unică”;
dar și prin adeverbele „cel mai”, „cea mai” și preferatul „foarte”… Ce vorbe drăgălașe !
Ce mângâietoare ! Cum să nu le crezi?
Plini de inspirații și de măiestrie, noi le combinăm arhitectonic
cu orice alte părți lucioase de vorbire, la fel de bine alese,
prin permutări savante, prin aranjamente cu efect spontan, universal și sigur,
le punem în săgeata cu otrăvuri dulci a îngerașului Amor și tragem drept la țintă,
săpând cu ele-n sufletele dragi pân’ le-amețim de tot și le dăm gata…
Apoi, hipnotizate, le-nălțăm pe toate spre cerul plin de stele ori spre luna plină,
le învelim cu raze orbitoare, le îmbătăm cu univers, umplând cosmosul cu ele
și, în final, coborâm victimele delicat pe-alei de flori, pe-alei de tei plini de parfum,
pe țărm de lacuri, iar ele-s fericite ca și noi… Ce simplu pare !
Și uite-așa produsele sertarului fermecat, cel plin cu vorbe sfinte,
vedem că-și fac bine efectul, deoarece, în final, după ce ne inspirăm din el,
găsim mai mereu (nu chiar totdeauna !) pe cineva care ne cade drept în brațe,
cu sufletul amețit de mari iluzii…
Știind de-acum formula cea măreață și forțele ei tainice,
venii și eu, cu umilință, pășind timid, în vîrful picioarelor, apoi un pic mai curajos,
până-am ajuns lângă sertarul cel vrăjit,
unde-am șoptit cu glas șoptit și tremurat, știind că mă-nțelege:
– Sertarule frumos, plin de minuni, de dărnicie greu, decând te caut…
Știi? Aș vrea un pic… Numai așa, un piculeț… să-ncerc să te deschid și eu…
Zis și făcut… Și-l trag încet, încet, domol,
bag mâna tremurând în el…
Și vai ! – sertarul lăudat
e pentru mine
foarte,
foarte
GOOL !!

În Memoriam Adrian Păunescu 

 

Poetul Adrian Păunescu a fost, este şi va rămâne un mare OM, care mai întâi de toate a dorit binele ţării noastre, dar mai ales,  unirea Basarabiei cu Ţara Mamă.

A fost unul din acei oameni, care a simţit profund durerea României, dorind sa aducă o schimbare. A ridicat tineri, talente, a încurajat şi nu de puţine ori a fost huiduit de către cei de la putere. A trăit printre noi şi cu noi, de aceea este greşit să vorbim despre Adrian Păunescu la trecut, pentru că n-a murit. El trăieşte în sufletele fiecărui român prin tezaurul  său dăruit nouă, fii României.

Mi-e dor de tine … versurile tale sunt mângâiere pentru noi, lăsând în urma ta o frumoasă moştenire… Oare câţi, în ziua de azi, mai au curajul să-ţi calce pe urme?

Dumnezeu să te odihnească !

download

Actorul Florin Piersic, recitând ” Repetabila Povară” – autor Adrian Păunescu

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor…
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

autor: Adrian Paunescu

Reclame

Pentru comentariile care nu sunt la subiect cu postările noastre, vă rugăm să folosiţi pagina de contact sau "Aspiratii – Chat". Vă mulţumim !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s