Prefaţă la volumul de poezii „Un înger de vioară” de Mircea Trifu, în curs de apariţie la editura AIUS – Craiova


TRIFU Mircea

Românul s-a născut poet! Nu încape nicio îndoială şi, tot mai mult, încep să cred că aceasta nu este doar o simplă sintagmă. Îndrăznesc să merg până într-acolo şi să afirm că în fiecare suflet de român sălăşluieşte o vocație autentică, având la bază tocmai rădăcina spaţiului carpato-danubiano-pontic, această trilogie a mioriticului – esenţa prin care literatura românească se deosebește faţă de cea de pe alte meleaguri.

Unii autori sunt realişti şi îndrăzneţi, alţii îşi înăbușă talentele, din teama de a nu fi ridiculizaţi. În contextul în care lumea literaturii – ca şi societatea – se află într-o permanentă schimbare, prezentele rânduri îl aduc în atenţia cititorilor pe Mircea Trifu, care publică în 2016 un nou volum, cu înclinaţii către clasicismul poetic românesc, semn că anii de şcoală i-au fost marcaţi doar de versuri plăcute la auz şi, mai ales, duioase la rimă.

Versurile lui Mircea Trifu cristalizează un sentiment profund şi unic în structuri înălţătoare, conexiunea dintre cei doi fiind de natură angelică, fără compromisuri de limbaj, ori tributar tematic. Într-o lume haotică şi tot mai bizară, autorul contopeşte dragostea cu spiritualitatea, transpunându-le în metaforă. Poemele sale ne poartă într-o lume paralelă cu cea reală, unde iubirea se identifică cu sacralul… Suntem aici în nenăscuta lume,/ Unde apusul scaldă răsăritul. (Pe aripi de femeie) şi unde frământările scad în intensitate, printr-o simplă atingere de gând a iubitei, în care poetul redescoperă mereu Edenul: Din floare de coral, / De mare tăinuită, / O sfântă-n St. Graal, / Dar încă neiubită. / Zâmbeşte Dumnezeu, / De-atâta frumuseţe, / Aici pe ţărmul meu, / Cu soare-i dă bineţe. (Versuri sărutate).

Născut în capăt de ţară, la Medgidia, în anul 1960 şi stabilit în Arezzo Italia, Mircea Trifu are până în prezent peste 500 de poeme publicate şi înmănunchiate între coperţi de carte. Primul volum al autorului este intitulat „Balada Sufletului” apărut în anul 2013. Al doilea volum Sunt versul rătăcit cu prefaţa Trubadurul infinitului semnantă de poeta Valentina Graur Lazarencu, are 152 de pagini şi a apărut la Chişinău un an mai târziu. Chiar dacă este plecat de mulţi ani din ţară, poetul nu se ascunde după paravanul neologismelor sau cuvintelor de împrumut, exprimându-se într-o limbă pur românească, vocabularul său fiind foarte bogat şi presărat cu seminţe de metaforă. Versurile armonizează perfect artistic şi prozodic, alimentând uşor confuzia prin care cititorul nu poate distinge dacă în viaţa sa există o iubire reală sau poezia este singura iubire, din ale cărei slove acesta şi-a construit un altar, dedicându-i întreaga viaţă: Sunt acela născut într-o carte, / Am ca mamă cuvântul, iubirea. Totuşi, graţie profunzimii trăirilor, descoperim şi o iubită reală, pe care autorul o identifică cu poezia, iar aceasta îi alină suferinţa: Cu aripile tale-ai şters, / Abisu-nlăcrimat de dor. ( iubeşte-mă că-s doar un vis)

Atât în volumul acesta, al treilea la număr, intitulat subtil Un înger de vioară, cât şi în cele precedente, poetul trăieşte o iubire pluridimensională. Te întrebi involuntar de unde atâta duioșie, sensibilitate, puritate, gingăşie, într-un suflet pe care îl poţi pipăi cu mâna, născut parcă dintr-o rană, cum spune Jose Marti: Dintr-o rană mai cumplită/ iese versul meu frumos, pentru că inspiraţia lui Mircea Trifu este propria-i existenţă, propria-i suferinţă, pentru că fără nicio dramă interioară, nu poate exista superlativul creaţiei. Din aceeaşi rană, poetul face leagăn pentru lacrimă şi zâmbet, cămară pentru întuneric şi lumină, purgatoriu pentru durerile neplânse. Aceasta este de fapt una din tainele pe care cititorii încearcă să le dezlege, ancorându-şi sufletul de la o poezie la alta.

În versul lui, idealul se împleteşte cu o durere nemărginită. Chiar şi o singură silabă trădează uneori frământarea din sufletul poetului, care tânjeşte după linişte şi pace: Cuprinde-mă şi mă sărută,/Mă-ngheaţaici străinătatea,/ Pe gura-ţi vreau vecinătatea, / Să fim o pace absolută. ( Pace absolută). Obosit: Aş vrea acum să stau în pace, / Să-mi las cuvântul să se-nchine, găseşte mereu forţa de a face din cuvânt un legământ pentru a-l dărui lumii: Eu port cuvântul meu datornic, / Şi-l leg de cruce-n ochii humii cu speranţa că poate vreo copilă îndrăgostită i-ar recita cândva versurile cu glas duios: De-abia atunci cobori copilă, / Căci lumea-i de icoane goală, / Şopteşte-mi versul meu cu milă, / Cu voce-albastră de cerneală.

Chiar dacă mesajul creaţiei nu este propriu trăirilor tale, fără să vrei, ajungi la un moment dat să te identifici cu eroul liric, divinizându-i iubita. Exemplul lui vine ca un îndemn de preţuire a persoanelor care ne sunt dragi. Pur, nobil, plin de candoare, sensibilitate şi duioşie, versul lui Mircea Trifu este asemeni imnurilor de dragoste ale Împăratului Solomon către iubita sa Sunamita. Dragostea este cântată la cel mai înalt grad de frumuseţe, exprimând nobleţe, puritate, fără a fi pângărită cu scene obscene sau vulgarităţi: În faţa ta m-aplec divinitate, / Şi-ţi port cuvântul, caldă mărturie, / Încoronat în rânduri aplecate, / Supune-a lui dorinţă, numai ţie. (Pe aripi de femeie)

Expresia „eu nu sunt poet”, surprinde cititorul, în mod vădit. De aceea, nu ştii ce să apreciezi mai întâi la Mircea Trifu: modestia, caracterul, talentul, dăruirea sau… întreg universul său poetic. Modestia este calitatea măreaţă a autorului hrănindu-se mereu şi mereu prin cuvinte care prind contur pe afişul inimii transpuse apoi în versuri: Născut din mare: Rămân etern apus, făr-o lumină, / Tânjind după odihnă-n marea sa. Cărarea paşilor săi se află undeva între albastru şi Prut, cer şi pământ, între veşnic şi efemer: Doar atuncea tu lacrimă caldă de Prut, / Vei iubi versul scris în argilă. Protecţia lui este o binecuvântare revărsată asupra iubitei, având rolul de protector al ei împotriva tentaţiilor vieţii: Dar soarta-n noaptea sa geloasă, / Îmi trece trupul prin desert, / Din foc nisipu-mi face casă, / Mi-s paşii singuri şi nu-i iert. / Acum doar urma mea rămâne, / Doar paşii mei îi vede Luna, / Unde e urma ta stăpâne, / De ce din două-acum e una? / Prostuţo, eşti la mine-n braţe! ( Cărarea paşilor din urmă)

Amprenta vieţii şi-a pus pecetea peste sufletul poetului cu bune şi cu rele. Poeziile lui exprimă sentimente de dragoste, disperare, simpatie, vinovăţie, iertare, durere vie, strigăt de ajutor pentru a-şi regăsi iubita, o prezenţă inconfundabilă între cer şi pământ, care-i va fi alături pe tot parcursul vieţii călăuzindu-l prin poezie. Mircea Trifu cunoaşte o singură forţă în viaţa lui. Forţa de a scrie şi care nimeni şi nimic nu-l va putea opri. Poetul parcă s-ar grăbi să lase moştenire versurile sale iubitorilor de poezie, el trece dincolo de hotarul imaginaţiei şi nu se sfiește să pătrundă tainele vieţii şi a morţii: Trec poarta veşniciei, spre lumea altor vieţi, / Să văd cum naşte clipa, cât moartea are preţ. Uneori, acceptând destinul, alteori din prea multă durere, precum Iacov în lupta cu îngerul, el, poetul, este pregătit să „lupte” cu divinitatea: Azi voi lupta cu Dumnezeu.“(Pe acelaşi cer cu Dumnezeu) „Căci mi-e dator, să-i cer o păsuire, / Să-mi plăsmuiască-n grabă un inel, /In el să se-odihnească a mea iubire. ( Îmi e dator ).

În vicisitudinile vieţii, poetul se confruntă cu: dezamăgirea, durerea, despărţirea, speranţa, credinţa, trăind pentru ziua împlinirii sale: Eu nu te las din nou să-mi iei / Iubirea fragedă din mine. / Alegeţi alta din femei, / Că-ţi plânge cerul de ruşine ( În ceartă cu Dumnezeu ) Mă răzvrătesc, prezentul ăsta doare, / Şi nici trecutul nu a fost mai bun, / Trădat sub lună alteori sub soare, / Un singuratic poate sau nebun.( Mă jur pe versul meu, copilă) Eu voi decide, nu durerea fricii!/ Rămân cu tine-n versul consacrat, / Căci aripile dorm în poala crucii / Şi-n casa noastră ceru-i resemnat. ( Ai frica cerule de mine) E plin de răzvrătirea mea Atlasul, / Şi de iubirea noastră absolută. ( Pe aripi de femeie ). În opera lui viaţa are un nou sens. Plin de prospeţime niciodată nu ajungi să cunoşti pe deplin sensul poeziei sale. Vorba lui Eminescu: Toate-s vechi şi nouă-s toate ( Glossă). Misterul şi abisul conferă şi îndeamnă cititorul spre o lectură repetată, la ore diferite, în zile diferite. Este uluitoare asemănarea cu luceafarul eminescian în care şi unul şi celălalt cere Demiurgului să primească o haina efemeră: Privesc, acum, al meu creat, / şi vreau să-i cer lui Dumnezeu / Să-mbrac un corp plin de păcat, / Să gust din tot muncitul meu. Ambii doresc să devină în acelaşi timp „ muritor şi zeu” pentru o iubită: Să simt în carne-un ,,te iubesc,, / Şoptit de-o gură de fecioară, / Şi aici pe-altarul meu ceresc, / Se-aprind dorinţele de ceară.

Chiar dacă în versurile sale se simte uşor influențele marilor poeţi naţionali, totuşi, originalitatea şi naturaleţea rămân atributele unicității şi farmecului creaţiilor sale. Pe Mircea Trifu îl asociez cu viitorul poeziei. Personalitatea lui puternică, formată din trăiri controversate, ne dă certitudinea că s-a născut poet. Este imposibil să marginalizezi o personalitate atât de puternică precum cea a poetului, făcând referire la trecut. Pentru mine, Mircea Trifu, la fel ca opera sa, dăinuieşte în timp. Îl recomand pe Mircea Trifu celor care mai cred că modestia este o virtute pentru cel care ştie a scrie şi o măreţie pentru înfometații de metaforă poetică.

Ligia-Gabriela Janik

Reclame

Pentru comentariile care nu sunt la subiect cu postările noastre, vă rugăm să folosiţi pagina de contact sau "Aspiratii – Chat". Vă mulţumim !

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s